„Making Space – Sculptură Socială” este un apel artistic și civic pentru vizibilizarea condiției reale a artiștilor vizuali din România – o condiție adesea ignorată, în care lipsa unui atelier devine simbolul unei marginalizări tăcute.
Rudy von Kronstadt este un artist complet – nu doar prin creația sa, ci prin felul în care trăiește, gândește și acționează. Cu umor, disciplină, curaj și luciditate, Rudy transformă precaritatea într-un manifest, iar greutățile în idei. Este omul care pictează în pod, la -18 grade, dar o face cu un zâmbet ironic și o banderolă pe care scrie clar: ARTA ARE NEVOIE DE SPAȚIU.
Între realitate și simbol: atelierul care nu există
„La Maison des Vents nu e o metaforă aleasă întâmplător. Acel pod semi-izolat, în care bate vântul și în care lucrez la lămpi foto, este literalmente singurul spațiu pe care îl am. L-am curățat cu mâinile mele, l-am izolat cum am putut și l-am botezat cu ironie amară. Visez de 25 de ani la un atelier adevărat, dar între timp, creez în frig, în întuneric, în umezeală.”
Pentru Rudy, lipsa unui atelier nu este doar o problemă logistică – este o formă de umilință continuă care te obligă să-ți imaginezi lucrările în cap, ca protagonistul din Pianistul, și să le cari cu trolerul, cu mâna, cu duba prietenilor, dintr-un loc în altul. „E o stare cu care probabil trăiesc emigranții – mereu în tranzit, niciodată acasă.”
Totul lasă urme și în lucrări: „Am expus în beciuri, în parcuri, în poduri. Nu e doar o nevoie, e și o declarație artistică – spun prin asta că artistul vizual, fără spațiu, dispare. Și chiar am ilustrat asta – am creat o serie de autoportrete în care dispar treptat din imagine. Literalmente și simbolic.”
Din protest tăcut, în mesaj colectiv
Ceea ce a început ca o frustrare personală s-a transformat într-un performance public: Making Space. În cadrul primei ediții Re:Imagine Brașov – Oraș al artelor, Rudy a ales să facă o „grevă albă” – o formă de protest tăcută, dar vizibilă. A purtat o banderolă albă inscripționată cu mesajul ARTA ARE NEVOIE DE SPAȚIU și a distribuit chestionare vizitatorilor Muzeului de Artă Brașov.
„Oamenii au venit să vadă ceva frumos. În schimb, i-am provocat să reflecteze la viața reală a unui artist: cum trăiește, din ce, unde lucrează. Le-am dat cartoline scrise de mână, le-am răspuns. Unii au plecat, dar majoritatea au rămas. Au întrebat. Au înțeles. Au devenit parte din lucrare.”
Cel mai greu moment? A fost înainte de performance – când a fost dat afară fără explicație de la Centrul Cultural Apollonia. Cel mai revelator? „Când am văzut că oamenii chiar reacționează. Că înțeleg. Că le pasă.”
Sculptura socială ca formă de existență
Pentru Rudy, arta nu înseamnă doar estetică. Înseamnă și filozofie aplicată. Înseamnă rezistență. „Artistul este un filozof care nu scrie cărți, ci le ilustrează prin gesturi, obiecte, imagini. Sculptura socială, în sensul lui Joseph Beuys, e despre asta: fiecare om e un artist dacă înțelege că poate contribui la un organism social viu.”
Fiecare acțiune din proiect a fost un astfel de gest: cartolinele agățate de copaci în parc, autoportretele care se topesc, steagul păcii scris cu haiku-uri. Iar Plasările – lucrări montate în ghene, beciuri, parcări – spun exact atât: că dacă nu avem spații reale pentru artă, le vom construi simbolic, în cele mai neașteptate locuri.
Condiția artistului român – între ironie, revoltă și adaptare
„Nimeni nu are nevoie de o petiție clasică – ar fi ignorată. Așa că am creat o formă de protest artistic, care poate fi arhivată ca un dosar simbolic.” Rudy nu se plânge – documentează. Nu cere – expune. Dar e clar: „Instituțiile sunt politizate, goale, închise. Când se deschid, o fac doar ca să servească interese. E o rușine națională.”
Experiența sa la Apollonia a fost grăitoare: primit cu încredere de un coleg artist, lucrând zeci de piese în doar o lună, apoi alungat de un director care nici măcar nu l-a înfruntat personal. „M-a deranjat nu doar gestul, ci lașitatea. Am cărat tot înapoi în troler. La propriu.”
Dar Rudy continuă. Creează. Expune. Educă. „Un tânăr artist trebuie să-și creeze propriul sistem, să învețe să reziste. Arta e o revoluție perpetuă. Va fi ignorat, umilit, refuzat – dar trebuie să continue. Între A și Z e un alfabet întreg.”
Ce urmează?
Proiectul nu se oprește aici. Rudy vrea să-l ducă mai departe – în presă, în instituții, poate chiar într-o audiență la președintele țării. „Am propus crearea unui for care să apere interesele artiștilor vizuali. Nu doar în Brașov. În toată România.”
Cazul lui Rudy nu este singular. Dincolo de lumea artelor vizuale, și alte domenii culturale se confruntă cu provocări similare. Bogdan Mureșanu, în interviul său pentru Rezistența prin Cultură, surprinde cu luciditate fragilitatea infrastructurii artistice din România și nevoia de susținere reală pentru cei care creează în ciuda sistemului.
Dacă ar avea susținere? „Aș face tot ce fac acum. Doar că aș ști că vocea mea e ascultată. Asta e singura diferență care contează.”
Rudy Von Kronstadt: https://www.facebook.com/people/Rudy-Von-Kronstadt/100095316903878/
Asemănător demersului teatral CEILALȚI. Un demers teatral inedit și necesar, și proiectul lui Rudy abordează artiștii marginalizați și formele alternative de rezistență culturală.
