Pentru Ioana Toloargă, atunci când spunem teatru, spunem „schimbare”. De altfel, nu e „schimbare” cuvântul atribuit generației tinere? Indiferent de instrumentele folosite, tinerii vor să provoace această schimbare, iar teatrul nu face nicio excepție.
Ioana este, înainte de toate, o dramaturgă la început de drum, care nu s-a ferit să ne povestească deschis și onest, într-un interviu pentru Rezistența prin Cultură, laturi mai puțin scoase la suprafață din mediul dramaturgic și teatral din România, mai ales privit și simțit sub lentila unui tânăr. Colaboratoare cu texte în spectacole montate la Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca, Centrul de Creație Maidan Cluj-Napoca, Teatrul Național Aureliu Manea Turda, Teatrul Excelsior București, precum și Teatrul Postnațional Interfornic, iar în paralel doctorandă cu o cercetare în desfășurare despre istoria teatrului românesc, Ioana este una din vocile noii generații de dramaturgi interesați de un teatru angajat politic și social.
Despre starea teatrului contemporan românesc, despre marile sale preocupări și teme din prezent, despre ce face un spectacol bun și ce mai înseamnă „schimbarea”, toate prin filtrul noii generații, am discutat cu Ioana.
Iubirea, singurătatea și identitatea, preocupări ale tinerei generații
Textele de până acum ale Ioanei („Sub apă”, „Fata prea adevărată, viruși pixelați și memoria părului”, „Cine eram când voiam să fiu?”, „Metru pătrat”, „Casa copiilor imaginari” ș.a.) au un fir roșu – copilăria, maturizarea, singurătatea, construcția identității (de multe ori, a identității feminine, sub o lentilă feministă), precum și tensiunea dintre persona virtuală și cea din viața reală. Ioana este de părere că toate acestea sunt teme universale, care reflectă principalele frici și preocupări ale generației tinere actuale, interesate de căutarea tot mai sinceră a autenticității.
Din acest motiv, Ioana este reprezentanta unui teatru „fresh” și actual, care se inspiră „din stradă”, din viața reală, din cotidian și din experiențe personale, fiind forma de teatru în care crede cel mai mult și care este tot mai vizibilă în spațiul performativ românesc.
„Cred cu tărie într-un teatru personal și intim, modelat de propria mea experiență, în care teatralitatea se poate îmbina cu performativitatea. Munca mea reflectă un focus pe personal, inspirându-se din biografiile noastre, din viața de zi cu zi, familie și oraș. Îmi doresc să creez un tip de teatru care pornește din cotidian, dar care devine emoțional, sincer și politic.”
Teatrul, ca spațiu de libertate absolută pentru găsirea propriei voci
Deși Ioana este și poetă și critic de teatru, ea ne afirmă cu sinceritate că, după ani de experimente literare diverse, teatrul rămâne spațiul de joacă cel mai liber și generos pentru ea, care oferă un cadru colaborativ, unde vocea dramaturgului poate dialoga cu alte voci și deveni o forță de schimbare, cel puțin la nivel individual. Complexitatea și, deopotrivă, provocarea textului dramatic este că oferă posibilitatea de a experimenta forme diverse și de a integra atât poezie sau proză, cât și teatru și performativitate.
„Teatrul a devenit o alegere conștientă și rămâne, până astăzi, o pasiune. Apreciez libertatea pe care mi-o oferă, îmbinând poezia cu drama, permițându-mi să scriu ce vreau. Cred că este un mediu generos, colaborativ, care mă conectează cu ceilalți. Scriu pentru a vorbi despre schimbare – fie ea din mine, fie din lume. Teatrul poate că nu schimbă lumea, dar poate schimba oameni. Este puternic, politic și foarte legat de ideea de egalitate – valori în care cred atât în munca mea, cât și în viața personală.”
Și totuși, (mai) există un conflict între dramaturgie și literatură?
În ciuda libertății oferite de teatru astăzi și a deschiderii acestuia către noi forme și către actualitate, viață reală și mize politice și sociale care ne impactează pe toți, Ioana Toloargă mărturisește că atât munca ei de dramaturgă de până acum, cât și cercetarea ei academică au adus-o tot mai aproape de concluzia că între dramaturgie și literatură încă există o falie cu rădăcini adânci, întrucât încă de la începuturi dramaturgia a fost exclusă din sfera literară. Astăzi, deși dramaturgia contemporană românească este atât de diversă tematic și stilistic, precum și cu o voce tot mai angajată politic și social, întrebarea dacă dramaturgia este sau nu literatură încă planează în fundal, cu consecințe triste.
„Cercetarea mea explorează respingerea reciprocă dintre dramaturgia românească și literatura română. Acest conflict pare etern. În 2025, acest lucru creează o problemă majoră: dificultatea de a populariza dramaturgia ca text și dramaturgii ca autori independenți. Dramaturgia este aproape absentă de pe piața de carte, iar dezechilibrul dintre dramaturgi și regizori persistă, rolul regizorului dominând încă în România, în ciuda afirmării unor dramaturgi români contemporani proeminenți, precum Vișniec, Stănescu, Wilk sau Cărbunariu.”
Un spectacol bun trebuie să răspundă la întrebarea „de ce?”
Deși regula Ioanei este să nu plece niciodată de la un spectacol de teatru, indiferent de cât de bun este sau nu, sau de cât de mult sau puțin i-ar plăcea miza aleasă de regizor, aceasta ne mărturisește că, în schimb, atunci când se află în rolul de critic, și nu doar de spectator implicat afectiv, devine mai detașată, mai critică și mai tranșantă, urmărind felul în care un spectacol poartă în spate întrebarea „de ce?”, pentru a-l considera relevant sau nu. Exercițiu pe care Ioana ne sfătuiește și pe noi să-l facem atunci când ne expunem la o experiență teatrală.
„Un spectacol trebuie să răspundă la întrebarea „de ce?” – de ce facem asta? Dacă scopul creatorilor este emoția brută, trebuie să o simt; dacă este politic, trebuie să mă provoace la reflecție. Analizez cum componentele unui spectacol – text, mișcare, sunet și imagine – se armonizează sau intră în dialog. Vreau să înțeleg de ce o componentă iese în evidență și cum anume susține piesa.”
Cel mai important lucru în munca în teatru este să nu lași nimic să te dezumanizeze
În finalul interviului, Ioana ne-a împărtășit câteva concluzii la care a ajuns ca tânără dramaturgă, regizoare și critică de teatru, pe care le-a transformat, în același timp, în sfaturi pentru studenții și tinerii de azi, dramaturgi și regizori aspiranți.
„Ceea ce contează este să fii determinat și să crezi în tine, mereu. Nimeni nu primește toate telefoanele, nimeni nu este perfect de la început, unele uși se vor închide pentru ca altele să se deschidă – asta o să doară, chiar și peste câțiva ani (sau poate o să doară mereu), dar nu trebuie să te lase la pământ. Și, mai presus de orice, e important ca nimic – nici eșecul, nici succesul, nici competiția artistică (în care eu nu cred) – să nu te dezumanizeze, să nu te facă să uiți cum și pentru cine ai început drumul ăsta.”
