Enigma Otiliei: Când iubirea nu înseamnă apartenență

Ni s-a spus de atâtea ori că Otilia era o fată „enigmatică”, „capricioasă” și „instabilă”, încât noi chiar am ajuns să credem că ea nu merită înțeleasă și că ar trebui doar analizată și atât. Și dacă, de fapt, tocmai aceste etichete ar trăda neputința noastră de a înțelege o femeie cu adevărat independentă? Poate că Otilia nu respinge dragostea, ci doar refuză să-și construiască viața după normele impuse de ceilalți. Poate că, în fond, imaturitatea nu stă în alegerile ei, ci în ochii celor care nu sunt pregătiți să accepte libertatea exprimată printr-o identitate feminină.

Enigma Otiliei este un roman realist-balzacian, publicat de George Călinescu în 1938, care urmărește maturizarea tânărului Felix Sima pe fundalul unei societăți în tranziție. Subiectul gravitează în jurul luptei pentru moștenire, dar și al relației ambigue dintre Felix și Otilia, o tânără orfană crescută de tutorele ei, Costache Giurgiuveanu. În viziunea tradiționalistă, susținută de numeroși critici, Otilia este considerată un personaj instabil emoțional, seducător și evaziv, deseori comparată cu tiparul „femeii fatale” sau al „muzei capricioase”, neînțeleasă, dar nici pe deplin demnă de încredere. Majoritatea analizelor o privesc din perspectiva lui Felix, reducând-o la un mister nedezlegat care stârnește și tulbură, fără a i se acorda autonomie reală ca personaj.

Otilia, prin ochii lui Felix

Felix o reduce pe Otilia la ceea ce vrea el să vadă: o muză care să-i dea sens sau o „fată cuminte” care să-i confirme că visele lui despre iubire sunt juste. Dar Otilia nu trăiește pentru validarea nimănui, ci pentru a-și construi un drum propriu, chiar dacă acesta nu se aliniază perfect cu cel al protagonistului.

Camera ei dezordonată devine, în ochii lui, dovada personalității ei „haotice”. Însă dezordinea nu este întotdeauna semn de superficialitate; aceasta poate fi spațiu vital sau pur și simplu o formă de libertate. Ce vedem în haosul cuiva spune mai multe despre noi decât despre acel om, Felix de pildă proiectează asupra ei o așteptare rigidă, iar când ea nu o împlinește, în loc să-și pună întrebări, o consideră greșită. Dar la fel cum putem observa și într-o interpretare feministă a operei „Felix vedea în Otilia o fată cu bun-simț exagerat […], dar nu era așa. Otilia era ușuratică, iubitoare”. Cu alte cuvinte umană, imperfectă, schimbătoare și greu de prins într-o singură etichetă.

Ea a înțeles ce el încă nu putea

La prima vedere, Otilia poate părea o fugară în ochii cititorului. Dar dacă, de fapt, nu a fugit? Dacă alegerea de a-l lăsa pe Felix a fost un act profund de iubire lucidă? Dacă a înțeles că ar fi fost mai bine pentru el să nu-i fie ancoră într-o viață în care nu s-ar fi simțit liberă?

Când se spune că „Otilia era o răzgâiată conștientă de vițiul ei, care se simțea bine când o protejau oamenii delicați ca Pascalopol”, putem citi și altceva: o femeie care știe că nu trebuie să fie perfectă, ci doar sinceră, o femeie care își permite, pentru o dată, să nu trăiască pentru a fi înțeleasă sau salvată. Ea se căsătorește, divorțează, se recăsătorește. Da, Otilia se căsătorește în străinătate cu Leonida Pascalopol, după care divorțează și se recăsătorește cu un conte. Dar de ce ne grăbim să o condamnăm? De ce nu ne întrebăm ce înseamnă pentru o femeie să îndrăznească să-și schimbe viața când simte că nu e în locul potrivit?

Cine decide care e cu adevărat „enigma”?

Naratorul și, prin el, Călinescu, ne oferă o imagine voit ambiguă: „Toate aceste oscilații sunt definiții ale confuziei și iraționalității totale ale personajului, existente în carte cu scopul de a arăta ‘misterul’ sufletului feminin”. Având în vedere perioada în care a fost scris romanul, o astfel de viziune reflectă, în mod firesc, mentalitățile epocii. Totuși, într-o lectură actuală, putem interpreta acest „mister” nu ca o trăsătură intrinsecă a feminității, ci ca o etichetă aplicată de o societate care, la acel moment, nu avea instrumentele sau deschiderea necesară pentru a înțelege complexitatea unei femei care își cere libertatea.

Nu există nimic mai ușor decât să spui despre o femeie că „nu știe ce vrea”. E o scurtătură sau chiar o evitare a efortului de a privi mai adânc și de a accepta că poate femeile nu trăiesc pentru a fi decodate de bărbați. Când naratorul spune că „singurul ei rost este să jongleze cu pretendenții amoroși […] și să își mențină presupusul mister”, pare să ignore tot ce face Otilia în afara relației cu Felix.

Critica care o ignoră și feminismul care o recuperează

Otilia e în centrul romanului, dar rareori în centrul înțelegerii iar școala și critica continuă să o vadă prin lentilele lui Felix sau ale naratorului, nu ale propriei sale deveniri. Mihaela Ursa explică limpede: „Punerea în lumină a codurilor identitare […] ridică în mod obligatoriu problema lecturii de identificare”. Astfel, putem observa că Felix nu o identifică ci o transformă într-un ideal și totodată o condamnă când nu se ridică la acel ideal.

Mai mult de atât, problema e și structurală deoarece „În ultimul deceniu s-au înmulțit considerabil discuțiile despre absența scriitoarelor din canonul literar, manualele școlare…”. Dacă femeile lipsesc din poziții de autoritate în cultură, e ușor de înțeles de ce personajele feminine sunt analizate superficial. De aceea, Ursa adaugă o frază crucială: „Patriarhatul este ubicuu și ia forma vasului în care este pus”. Iar Otilia a fost turnată ani de-a rândul, în vasul unei critici masculine, care n-a știut decât să o vadă fie înger, fie trădătoare, niciodată femeie completă.

Otilia nu e „enigmă”. E o femeie cu o alegere

George Călinescu recunoaște indirect complexitatea femininului când notează: „Tudorel e prea tânăr și nu înțelege, întocmai ca Felix, complicațiile sufletului feminin”. Fapt pentru care acest lucru spune tot. Felix nu e abandonat, este pur și simplu prea tânăr și poate prea naiv ca să înțeleagă un suflet care nu trăiește după regulile lui.

Iar „Caty e o Otilia trecută de faza incertitudinii romantice”. Poate că Otilia nu era, de fapt, niciodată incertă. Poate că știa foarte clar ce nu vrea și în loc să rămână din frică, a plecat din curaj.

În concluzie, Otilia nu este un personaj pe care îl poți înțelege dintr-o privire. Felul în care acționează poate părea confuz, mai ales dacă o privim doar prin ochii celorlalți, dar poate motivul pentru care rămâne un personaj interesant este chiar faptul că nu se încadrează în așteptări clare. La vremea când a fost scris romanul, o astfel de atitudine putea părea nepotrivită dar astăzi putem vedea în ea o formă de alegere personală, un fel de a spune că nu vrea să trăiască viața altora. Nu trebuie să o considerăm un model sau o eroina, dar poate că e important să recunoaștem că e mai mult decât o enigmă. E un personaj care merită privit cu răbdare și fără etichete grăbite.