în Drumul spre Soare-Răsare de Ioana Nicolaie
de Luminița Teodorescu
Argumentul unei teme clasice: adevăr și identitate
Lectura acestui volum ne implică pe îndelete, fără grabă, într-o experiență de viață uluitoare. Noutatea viziunii asupra vieții de după moarte ne obligă la scurte reflecții, întoarceri, reveniri, dar câștigul este imens. Odată cu lectura lui, trăim nevoia de adevăr a personajului principal, cu percepția vieții ca un desen mișcător, influențat de context, de valuri ale vieții, de mișcarea ei neîntreruptă, ca o fotografie țesută din mii de alte fotografii, în aceleași date. În acest context, autoarea ne sugerează că viața omului este o continuă căutare a adevărului despre sine, pentru a atinge mântuirea, prin trecerea vămilor văzduhului după moarte.
Protagonistul și provocări tematice
Povestea lui Maxim Radu Niculai este o alegorie exemplară despre parcursul omului după moarte care primește certitudinea că cerul nu este gol, ci este populat de ființe imateriale care ne așteaptă să facem marea călătorie împreună (ex.Cel Alb, Cel Galben). El ne spune astfel că nu suntem singuri, că avem ecouri acolo, că fiecare faptă și vorbă rostită este auzită și judecată de o instanță supremă, că nimic nu e în zadar. Cu siguranță, volumul este o provocare privind temele și problematica contemporaneității: trecutul, istoria (fascismul, comunismul), devenirea, identitatea sau iubirea. Drumul spre Soare-Răsare este calea spre mântuire a omului care părăsește această lume cu credința că dincolo ne așteaptă de trecut vămile văzduhului, că există cineva și ceva care ne însoțește spre lumea înțelegerii depline, spre raiul creștin, înțeles ca stare de armonie a propriei conștiințe. Radu este personajul principal care moare neîmpăcat cu viața pe care a dus-o; călătoria lui în această lume începe în Văralia, într-o familie cu 12 copii, unde el este primul născut, astfel că el asistă la formarea unei familii care înflorește constant în urma lui. Când acesta moare, vămile văzduhului îi scot înainte examene complexe de conștiință despre viața pe care a dus-o. De fapt, lecția finală primită de protagonist este că parcursul lui în viață poartă amprenta dorințelor neîmplinite și al sentimentelor care îi dau frumusețea umanității lui, un ghem de calități și defecte, care vor fi șlefuite până în ultima zi. Regretul final este legat de lipsa de înțelepciune cu care a risipit timpul („Ce rău îmi pare că n-am avut destulă minte în viața asta!”). Plecarea în lumea de dincolo nu este doar trecere în neant, într-o tăcere albastră, ci este o întoarcere spre sine care justifică tot ce a trăit și ales ca opțiuni de viață.
Destin și recuperarea identității
Metafora centrală evocă structura romanului: viața seamănă cu o pictură pe râu, ceeea ce aduce ideea de unicitate a vieții trăite de fiecare, căci imaginea reflectată în apă are o culoare unică, un desen inegalabil. Finalul concretizează credința în speranță – un fir al Ariadnei- în puterea omului de a-și croi drum până la judecata de dincolo, în urma căreia va fi primit în locul cel bun. Ceea ce rămâne în urmă este desenul pe apă căruia i-a dat propriul contur și sens: „Dacă viața omului e /…/ numai o pictură pe apă, nu contează atât de mult câți i-au văzut sau înțeles desenul, ci câți s-au bucurat de el, câți îl au viu în minte.” Totuși, în contextul acestei țesături ficționale, reflecțiile finale converg spre gândul că dragostea salvează ființa muritoare, îl însoțește dincolo, îi dă puterea de a trece toate vămile și îl apără la așteptata și dreapta judecată.
