Bogdan Mureșanu este al doilea regizor român ajuns pe lista scurtă a premiilor Oscar. Tot el a inventat și expresia „vorbești afacereza” și, fără să mai detaliem fiecare premiu primit în parte (peste 70 la nivel internațional), ultimul an a fost unul excepțional pentru el.
Partea cu adevărat ironică este că, în ciuda rezultatelor excelente care au pus România pe buzele presei internaționale, Mureșanu nu are nici măcar o pagină de Wikipedia. Iar dacă ar fi să ne uităm cine are o astfel de pagină, am zâmbi amar. Nu pentru că Wikipedia ar fi vreo autoritate academică — departe de asta — ci pentru că e o oglindă a haosului cultural în care funcționăm (pentru că merge și-așa).
Industria nu funcționează, dar, cumva, suntem aplaudați la Cannes. Iar despre industria care se ține în viață prin miracol, despre sindromul impostorului și despre povestea din spatele filmului „Anul nou care n-a fost”, am vorbit chiar cu Bogdan Mureșanu, care a fost mai mult decât bucuros să ne ofere un interviu exclusiv pentru Rezistența prin Cultură.
Scenaristul e poet, regizorul e soldat
Bogdan Mureșanu e, înainte de toate, scenarist. Și nu ascunde că profesia i se potrivește perfect. Ca regizor a simțit că s-a născut în clipa în care a regizat Cadou de Crăciun, un scurtmetraj care, de altfel, i-a mai adus câteva premii și care a devenit parte componentă din filmul Anul nou care n-a fost.
Mi-a confirmat că în calitate de scenarist întotdeauna s-a simțit ca peștele în apă, însă ca regizor i-a fost mult mai greu. A înșirat niște nemulțumiri, menționând alte scurtmetraje regizate de el și am depistat o autocritică exacerbată la adresa regizorului din el. Unii ar spune că e prea dur cu el însuși, eu aș spune că i-a fost de folos în evoluția sa ca regizor.
Sindromul impostorului și casa cu multe uși
În plus, a recunoscut că oricât de tare l-ar influența sindromul impostorului în procesul de creație a învățat să se bucure de reușitele lui, „am un premiu pe raft (n.r. Gopo) care îmi spune că sunt cel mai bun regizor, de ce să nu-l cred?”.
„Ca regizor, trebuie să fii și manager, și dictator, să ai și o pregătire fizică și psihologică, să te trezești cu noaptea în cap și să dormi trei ore. Nu e boemia cu care sunt obișnuiți oamenii literelor, conversații neobișnuite în miezul nopții, scrisul la căldurică… Ca regizor, e ca în armată. Asta o spune și Nae Caranfil. Și pe el îl chinuie filmările. Sunt lucruri practice pe care un scenarist, un om care stă cu nasul în cărți, nu le experimentează. În film intri pe unde poți. E o casă cu multe uși: unii intră prin muzică, unii prin actorie, unii prin scenografie, alții pe ușa din față, ca regizori. Eu am intrat pe ușa textului, adică cea a scenariului. Cine știe, poate într-o zi regizorul din mine va fi mai puternic decât scenaristul. Deocamdată, nu. Pentru că poveștile pe care le scriu eu sunt puternice, sunt bogate narativ. Scenariile sunt mereu solide, iar regizorul trebuie să le ucidă un pic”, declară Mureșanu.
Povestea filmului „Anul nou care n-a fost”
Primul său lungmetraj – „Anul nou care n-a fost” – a fost scris și regizat de el. Povestea filmului s-a născut din mai multe schițe și idei, dar liantul a fost o filmare reală: o înregistrare cu un Plugușor patriotic filmat în noiembrie 1989, cu puțin timp înainte ca regimul comunist să cadă.
„Aveam mai multe povești, exista intenția de a face filmul, dar îmi lipsea legătura – cum să le unesc. Ulterior, un prieten mi-a menționat înregistrarea de pe YouTube cu Plugușorul patriotic. Nu mi-a venit să cred când am văzut acea filmare, făcută în luna noiembrie, cu aproape o lună înainte ca Ceaușescu să fie împușcat – mai ales pentru că știam contextul ironic. Filmarea era exemplară prin ironia și prin ridicolul situației. Nu îmi puteam lua ochii de la Olga Delia Mateescu: avea o scârbă îngrozitoare pe chip în timpul filmării, se vedea clar că nu voia să fie acolo. Olga m-a inspirat, deși, biata de ea, după acea filmare a fost făcută în fel și chip, iar cariera ei s-a încheiat. Nicoleta Hâncu a făcut o treabă minunată în interpretarea rolului Olgăi, merită cu vârf și îndesat premiul Gopo. Chiar mă temeam că va fi prea răgușită, pentru că, efectiv, și răgușeala a fost reală”, a povestit Mureșanu.
Cartierul Saturn și demolările cinstite
Venind vorba și despre scenele legate de cartierul Saturn, mi-a mărturisit că în loc să reconstituie demolări pe platouri sau în CGI (n.r. imagine generată de computer), regizorul a ales o cale mai onestă: să sugereze. Cu alte cuvinte, să lase indicii că se va întâmpla acel lucru. Deși, cumva, trebuie să admit că la finalul filmului a înflorit în mine ideea că acel cartier Saturn încă mai exista. Cel puțin în acel univers imaginar.
„Nu există bani în România să faci un film cu demolări, așa că am sugerat. E mai cinstit decât să construiești decoruri false sau imagini create pe computer”, afirmă el.
Filmul, care spune o poveste plasată în preajma Revoluției din 1989, este construit într-o cheie comic-absurdă. Probabil a fost atât de bine primit și de străini pentru că, dincolo de absurdul situației, are câțiva sâmburi de adevăr. „Zbaterile, fricile, indeciziile personajelor sunt universale. Contextul este românesc, dar emoția e globală”, a adăugat el.
Unde șchioapătă industria românească?
Bogdan Mureșanu e de părere că succesul cinematografiei românești din ultimele decenii este un fenomen remarcabil, chiar un miracol. Deși România se bucură de recunoaștere internațională constantă – cu prezențe la festivaluri de renume, precum Veneția, Berlinale sau Toronto, infrastructura noastră internă rămâne precară. În București, un oraș cu milioane de locuitori, numărul spectatorilor este surprinzător de mic.
„Este un miracol ce se întâmplă de 25 de ani în cinematografia românească. Chiar și în anii slabi, tot suntem prezenți la festivaluri internaționale. Străinii ne întreabă constant ce se întâmplă în România”, spune acesta.
100.000 de spectatori și un credit la CNC aproape plătit
Mai mult, acesta consideră că lipsa sălilor de cinema de artă și sprijinul insuficient din partea instituțiilor culturale, precum CNC sau Ministerul Culturii, contribuie la această stare de fapt. El susține că promovarea filmelor ar trebui să fie o prioritate, inclusiv prin implicarea televiziunilor, mai ales că bugetele sunt adesea consumate în distribuție, iar pentru marketing nu mai rămân fonduri.
Regizorul a dat ca exemplul propriului film, care a atras 100.000 de spectatori și a reușit să-și plătească creditul de la CNC. „Cultura este una dintre puținele resurse autentice de export ale României și merită o susținere reală, mai ales într-un context în care aproape niciun lider politic nu abordează acest subiect în campanii”, spune el.
„Magicianul” aduce România, din nou, pe lista celor mari
Următorul proiect al lui Bogdan Mureșanu este filmul de animație „Magicianul”, care va avea premiera mondială la Annecy, cel mai important festival de animație din lume. A fost selectat din peste 3.900 de aplicații, fiind singurul titlu românesc din competiția oficială.
Filmul va fi proiectat și în România, la TIFF și Anonimul. Iar pentru Mureșanu, această prezență nu e doar o confirmare a talentului, ci și o pledoarie pentru o cultură națională care are nevoie, mai mult ca oricând, de o ușă larg deschisă.
„Macigianul va fi lansat în iunie, la Annecy – cel mai mare festival de animație din lume. Sunt extrem de mândru că am reușit. Au fost alese 35 de filme din 3.900 de aplicații. E foarte tare că România e prezentă acolo. Noi îl vom putea vedea la TIFF și la Anonimul. Este vorba despre o poveste de dragoste care se desfășoară în Sulina, în 1910. Are două straturi narative și e inspirată dintr-o povestire pe care am scris-o și publicat-o în volumul Erata, cu mulți ani în urmă”, a conchis Mureșanu.
