Premiera spectacolului 2025:Nouameapiesă?, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național și produs de Asociația Narative, a avut loc pe 17 aprilie, într-un spațiu cât se poate de improbabil – hub-ul Convivial din Câmpulung. Un oraș aparent „mort” cultural, devenit pentru o seară epicentrul unei experiențe performative de o onestitate aproape inconfortabilă.
Ce ar trebui să fie un text de teatru bun? O poveste cu început, mijloc și sfârșit? O temă mare din realitate? Un comentariu social? O provocare? Sau poate o oglindă…? Aparent, Peca Ștefan a decis să nu răspundă la întrebare, ci să o reformuleze
Aproape 20 de spectatori. Un spațiu intim, fără cortină, fără convenție. Și un autor – Peca Ștefan – care deschide spectacolul-ul vorbind direct cu publicul. Fără mască, fără artificii. Ne spune ce pastile ia zilnic (vreo 15), unele nesubvenționate, toate necesare. Un gest care poate părea ostentativ, dar care devine, treptat, o formă de confesiune. Un fragment de viață expus ca într-un jurnal deschis.
Nimic teatral în sensul clasic
Lipsa convenției e tocmai esența acestei (pseudo) prelegeri performative. Avem în față un om, nu un actor. Și asta tulbură, pentru că nu suntem obișnuiți cu un asemenea grad de expunere. Pe parcursul celor aproape trei ore, Peca face exact opusul teatrului facil – nu explică, nu servește un mesaj pe tavă. Ne pune pe gânduri. Ne invită să fim atenți, să citim printre rânduri, să participăm.
În gestul său de a se arăta vulnerabil, Peca amintește, inevitabil, de Pippo Delbono – artistul italian cunoscut pentru spectacolele în care granița dintre viață și artă devine irelevantă. La fel ca Delbono, care urcă pe scenă cu propriii demoni și nu joacă, ci doar există, și Peca refuză convenția în favoarea unei prezențe reale. Nu interpretează un rol – ci trăiește, în fața noastră, propriile întrebări, limite și neliniști. În ambele cazuri, teatrul devine o formă de confesiune, un loc de întâlnire între realitate și poezie, între durere și construcție artistică. Dar, spre deosebire de Delbono, al cărui discurs e adesea visceral, Peca alege un ton mai reținut, aproape blând – o transparență lucidă care nu cere compasiune, ci caută doar adevărul.
2025:Nouameapiesă? e greu de clasificat
E ironică, dar amară. Personală, dar cu ecou colectiv. Uneori, prea subtilă ca să fie „înțeleasă” de ochii „civililor”. Ești acolo, prins în întâmplare, fără apărare.
Spectacolul nu caută să aducă ordine în haos, ci mai degrabă să-l scoată la lumină cu o claritate crudă. Prin zeci de referințe culturale bine plasate, printr-un joc de oglinzi între artist și public, 2025:Nouameapiesă? devine o invitație la conștientizare. La reflecție. La a sta, pur și simplu, în disconfort.
Un spectacol hibrid interactiv, susținut de elemente multimedia, semnate de Cinty Ionescu
Spectacol-ul pornește de la ideea că un text dramaturgic adevărat „ar trebui să plece de la o “mare problemă din realitate”. Doar că Peca subminează această premisă chiar în timp ce o explorează.
Într-un dialog hiper-realist cu spectatorii, 2025:Nouameapiesă? se transformă treptat în “Noua lor piesă”, în care se intersectează zeci de povești posibile, inspirate direct de idei și atitudini din sală.
Ce rezultă e mai mult decât un spectacol
E o meditație live. O tensiune constantă între formă și fond, între real și ficțiune, între artist și public. Și poate cel mai frumos e că, fără să încerce în mod evident, performance-ul ajunge să împace pe toată lumea. Fără lecții. Fără superioritate. Doar printr-o prezență nefiltrată. Brutal de sinceră.
Sursă foto: https://www.facebook.com/asociatianarative
Un alt spectacol care merită văzut – Cronică de teatru | Mândrie și prejudecată – un fel de
